|
Asculta articolul.
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Trăim într-o epocă în care iubirea de sine este ridicată la rang de ideal absolut. De pe rafturile librăriilor, de pe rețelele de socializare, din gura influencer-ilor, răsună mantra:
„Nu poți să-i iubești pe ceilalți dacă nu te iubești mai întâi pe tine.”
La prima vedere, pare o afirmație plină de înțelepciune. Nu e, doar pare. Adevărul e că această idee, repetată obsesiv, ascunde o capcană subtilă: poate întări egoul, poate cultiva narcisismul și, mai grav, poate deveni o scuză pentru a evita vulnerabilitatea reală pe care o cere iubirea autentică.
Adevărul este altul: Înveți să te iubești, iubind.
Copilul nu învață iubirea pentru că se uită în oglindă și se apreciază. El învață iubirea atunci când este ținut în brațe, când este ascultat, protejat, văzut. Iubirea este o relație, nu o
izolare într-o bulă a propriei stime de sine. Este un dar imens, care vine de la Dumnezeu, nu e produsă de sau în inima ta. E ceva ce vine de Sus și curge prin tine, către ființa iubită. Prin tine curgând, îți aurește și ție propria ființă. Cu cât o dăruiești mai mult, cu atât te sfințește si te luminază mai mult. Se spune că, atunci când curge aur (Iubirea-n cazul nostru) printr-o țeavă, aurește și țeava prin care curge. Cum s-ar zice, ”cine-mparte, parte-și face”.
Iubirea de sine nu este o condiție prealabilă — este un efect secundar.
Este ceva ce înflorește în tine, în timp ce iubești și ești iubit. Iubirea se rafinează în relație, în dăruire, în empatie, în sacrificiul de a ieși din tine pentru celălalt.
Pericolul acestui mit fals
Dacă aștepți să ajungi la „iubirea perfectă de sine”, ca abea apoi să poți s-o dăruiești celorlalți, riști să te închizi într-un turn de fildeș al perfecționismului emoțional. Rişti să trăieşti cu iluzia că eşti incomplet, insuficient, nevrednic de a iubi … până când „te repari”.
Iubirea adevărată nu vine după vindecare, ci este exact forța care repară.
Și, poate cel mai periculos lucru: dacă totul se reduce la tine, atunci iubirea devine un proiect de auto-construire, nu un dar. Iar dragostea care nu este dar, este doar tranzacție, barter.
Iubirea începe unde se termină egoul
Când începi să iubești pe cineva – cu toate fricile, greșelile și neputințele tale – înveți ce înseamnă răbdarea, compasiunea, empatia, atenția. Nu pentru că ești deja „întreg”, ci pentru că vrei să fii acolo pentru celălalt. Iubirea te modelează. Iubind, te vezi mai limpede. Iubind, te vindeci. Iubind, devii.
Adevărata transformare a ființei tale nu vine dintr-o iubire de sine cultivată în izolare, ci din curajul de a fi prezent pentru altcineva chiar și atunci când nu te simți „gata”.
În concluzie
Nu trebuie să te iubești perfect ca să fii capabil să iubești. Nu trebuie să-ți rezolvi mai întâi toată viața ca să poți dărui.
Poți iubi chiar și atunci când în tine e haos. Chiar din rană, din neliniște.
Și tocmai acolo, în acel gest sincer de a ieși din tine pentru altul, începe vindecarea.
Iubește. Nu după ce devii „suficient de bun”.
Iubește ca să devii.
Iubește pentru că iubești.
