Când Iubirea ne bate la Ușă, iar noi tragem în grabă obloanele.

Ne rugăm. Stăm în liniște, cu ochii închiși și Îi cerem Lui Dumnezeu să ne dăruiască Iubirea. Dar nu orice fel de iubire. Vrem o iubire uriașă, dumnezeiască, nemaitrăită, nemaiîntâlnită, nemai-de-toate … totală. Una care să ne îmbobocească sufletul și să-l înfioare din temelii. Una, care să ne facă să simțim, în sfârșit, că trăim cu adevărat. Una care să ne vindece rănile și să ne arate cine suntem cu adevărat.

Iar Dumnezeu, în Bunătatea și Compasiunea Lui nemărginite, ne ascultă.

Și o face. Ne trimite Iubirea. Nu printr-o poveste siropoasă, nu printr-un vis de ”noapte bună”, nu sub forma unei ciorne emoționale. Ci printr-un om viu, real, imperfect poate, dar plin de o Lumină interioară pe care n-am mai văzut-o. O Lumină care ne impactează întreaga ființa atât de tare, încât ne face instant să luminăm și noi.

Printr-un gest, un zâmbet, o prezență care ne aprind Focul Inimii. Și, atunci, cum reacționăm?

Facem doi pași în spate …

Ne speriem. Simțim cum ni se frânge controlul, cum ne fuge pământul de sub picioare și ne apucă panica. Nu e Iubirea așa cum ne-o imaginam noi. E mai mare. E mai intensă. E mai adevărată. Iar noi, în loc să ne deschidem larg brațele și inima, ca s-o putem sorbi cu tot nesațul, începem să construim garduri …

„Nu am cerut așa ceva.”
„Nu, mulțumesc, aștept iubirea vieții mele.”
„De ce să mă leg la cap dacă nu mă doare?”
„Nu vreau complicații.”
„Nuuu, e prea perfect totul, sigur e ceva putred pe undeva…”

Fugim. Fugim, sub o formă sau alta, de ne sfârîie călcâiele. Prostește. Ne ascundem în spatele unor scuze sofisticate, raționale, aproape elegante în absurditatea lor. Ne protejăm prin frică. Frica de a pierde, de a suferi, de a nu fi suficient, de a nu ne ridica la aceeași înălțime. Frica de necunoscut, de vulnerabilitate, de transformare. Frica de a lasă să cadă măștile și lanțurile cu care ne-am obișnuit pe nesimțite …

Pentru că Iubirea Adevărată nu vine să ne mângâie ego-ul. Vine să-l topească. Ea e destinată Sufletului. Nu vine să ne spună că totul va fi confortabil sau ușor, vine să ne ridice din zona de confort și să ne invite într-o aventură pe care n-o putem controla. Iar nouă nu ne place să nu controlăm situațiile.

Vrem Iubirea, dar o vrem în termenii noștri. Să o putem pune într-o cutie frumoasă, eventual cu parfum de trandafiri sau lavandă, să o închidem cu fundiță, să o arătăm lumii când vrem, s-o postăm pe plateformele sociale și s-o ascundem în cel mai îndepărtat colț, atunci când ne incomodează. Să o păstrăm mică, sigură, previzibilă. Dar Iubirea nu trăiește în cuști. Nu încape în cutii. Nu răspunde comenzilor. Nu ține cont de putințele noastre.

Ea doar ESTE!

Iubirea ne cheamă să ieșim din noi, să ne deschidem complet, chiar dacă tremurăm până la ADN. Să iubim fără să mai calculăm riscurile. Să iubim cu Inima, nu cu creierul. Să primim cu toată ființa, chiar dacă ne e teamă. Pentru că Iubirea, în forma ei pură, nu ne rănește. Ea ne dezbracă de tot ce nu suntem noi. De tot ce e fals. De toate zidurile și măștile. De toate zidurile pe care le-am ridicat în calea Ei și ne arată ceea ce am fost creați să fim: canale vii prin care Dumnezeu iubește lumea.

Adevărul e că nu putem iubi cu adevărat din cutiuța noastră mică. Nu putem primi Iubirea cu inima închisă. Nu putem să ne îmbrăcăm armura în fața Ei. Și nici nu-I putem cere Lui Dumnezeu ceva ce nu suntem dispuși să primim și să-i facem culcuș în pieptul Sufletului nostru. Dacă vrem o Iubire Mare, trebuie să devenim noi înșine mari. Să ne lărgim inima și întreaga Ființă. Să ne lăsăm transformați. Să ne-ncapă toată pe dinăuntru …

Așadar, data viitoare când simți că Iubirea îți bate la ușă iar instinctul îți spune să fugi – oprește-te. Respiră. Și întreabă-te: oare nu e chiar răspunsul la rugăciunea mea?

Poate nu trebuie să te protejezi de Iubire. Nu e vreo boală contagioasă …
Poate trebuie doar să iubești și să te lași iubit/ă. Cu adevărat!